Admin
Administrator
 Din: Believe:X:X:X:X:
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 35771
|
|
De la regizorul statuar care ne-a adus pe vremuri “Fight Club” si “Seven” soseste acum o replica imblanzita, diluata, la anterioarele lui colaborari cu Brad Pitt. Ceea ce nu vrea sa-nsemne ca “The Curious Case of Benjamin Button” marcheaza neaparat un pas stramb in cariera lui David Fincher - dimpotriva, lumea criticilor vuieste cu zumzet de Oscar in jurul filmului - cat ca alegerea unei asemenea fantezii scrise de F. Scott Fitzgerald, ca si tratarea ei, m-a luat prin surprindere. Poate ca as fi vazut-o cu ochi mai putin nauci daca in spatele filmului ar fi stat Terry Gilliam, de exemplu, totusi flerul pentru dramatism stil picatura chinezeasca il face, teoretic, pe Fincher mai mult decat capabil sa puna in scena o poveste atat de… deranjanta.
Desigur, nu intr-o formulare de gen mi-a fost ea recomandata: o prietena care l-a vazut inaintea mea a apreciat “TCCoBB” pentru pofta de joie de vivre ramasa-n sistem dupa vizionare. Ceea ce nu e deloc ciudat, dupa o cvasi-biografie a unui om cu experiente din plin, cat sa umple un jurnal stufos cu scriitura, poze si alte mici nimicuri, valoroase doar in context. Dar mintea mea a procesat altfel evenimentele din film, pentru ca, pana la urma, iubirea vietii lui Benjamin, ca si toate clipele catalogate in jurnal, stau inramate sub semnul unei soarte perverse: aceea de a se fi nascut batran si a fi inaintat in viata invers decat restul lumii.
Brad Pitt se foloseste de sarmul singurei expresii faciale pe care o detine intr-o maniera cat de cat convingatoare - figura tampa patentata in “Meet Joe Black” - pentru a nu calca in strachini cu un rol greu de transpus pe ecran. Nu reuseste decat sa intretina o aparenta a naivitatii care, pana la sfarsit, ar fi trebuit demult inlocuita cu intelepciunea batranetii. Problema principala cu premisa filmului era impacarea spiritului tanar cu exteriorul decrepit, iar interpretarea lui Brad, precum si efectele CGI, au scos camasa pe unde s-a putut, fara sa reuseasca sa se scuture total de spurcaciunea dezacordului. Si chiar daca trecem cu vederea imaginea stridenta a unui mos facand ochi dulci unei fetite, de dragul imersiunii-n parametrii povestii, dragostea dintre Benjamin si Daisy tot nu e in stare sa duca-n carca filmul.
De la “prima femeie care m-a iubit” (mereu incantatoarea Tilda Swinton) pana la Daisy, cea care l-a iubit pana la moarte (a lui, ca bebelus, in bratele ei), bilele albe ale filmului atarna greu in talerul feminin. Cate Blanchett o joaca pe cea de-a doua cu o delicatete, un avant si o electricitate care-ti taie respiratia - insa perioada din mijloc, cand vietile ei si a lui Benjamin se intalnesc in fine pe picior de egalitate-n etate, are parte de acelasi tratament grabit ca si celelalte viniete inlantuite-n film. Incercand sa ii atribuie o valoare egala cu restul panoramei de istorie americana traversate de Benjamin, regizorul niveleaza, fortat si fara prea mare succes, farmecele lui Cate. Ce rezulta, pe sub nasul lui Fincher, e o intreprindere destul de inegala - excesiv de emotionala in a doua ora din film, gratie unei iubiri care isi insuseste intreaga noastra atentie.
Prietena mea observa glumet, nu fara un sambure solid de adevar, ca muzica lui Alexandre Desplat induce subliminal o bunastare generala pe tot parcursul filmului - ca viorile din fundalul unui restaurant care imbrobodesc indragostitii, notele lui Desplat infoaie atmosfera cum se cuvine unei epopei finantate la greu ca sa se strecoare virusant in urechile Academiei. Toate celelalte carje necesare unui pretendent la Oscaruri lovesc la tinta, de la costume si decoruri pana, evident, la efectele speciale computerizate; insa povestea in sine se misca greoi, ingreunata in plus de salturile repetate catre camera de spital a muribundei Blanchett, care ne intrerupe mult prea des cufundarea in pelteaua epica. Ca atare, ii dau lui “TCCoBB” doar 7 stele jumatate la epolet, cu amendamentul ca sezonul Oscarurilor va fi, probabil, mai indulgent.
_______________________________________
|
|
